Cuprins Caută

1917: Anul dezolării, anul speranţei

08.01.2017
Twitter Facebook

 

 

Eseu de av. dr. Ioan-Luca Vlad

“It was the best of times, it was the worst of times;

it was the age of wisdom, it was the age of foolishness;

it was the epoch of belief, it was the epoch of incredulity;

it was the season of Light, it was the season of Darkness;

it was the spring of hope, it was the winter of despair…”

(Charles Dickens, A Tale of Two Cities, 1859)

 

Dacă vreun an din istoria naţională a României se regăseşte în cuvintele lui Charles Dickens, în ambivalenţa celor mai negre momente, care însă conţin germenii celor mai frumoase reuşite, acesta este cu siguranţă 1917. An al dezastrului şi al reînvierii, 1917 nu poate fi cuprins în câteva cuvinte, iar etapele şi momentele sale încă nu au fost pe deplin desluşite nici de istorie, nici de conştiinţa colectivă.

Putem însă să trecem în revistă câteva momente relevante pentru Coroană, instituţia care se găsea în acel moment în fruntea Statului Român şi, din cauza războiului, era înzestrată cu o relevanţă suplimentară; dar care în acelaşi timp împărtăşea tristeţea, bucuria, deznădejdea şi speranţa românilor.

Anul 1917 a început prost. Am putea spune, dezastruos, în condiţiile în care cu puţin timp înainte întregul aparat de stat trebuise să se retragă în refugiu la Iaşi, lăsând jumătate de ţară (Muntenia şi Dobrogea) în mâinile inamicului, reprezentat de Puterile Centrale. Veştile nu erau bune. Din Rusia, se făcea văzut spectrul revoltei, al haosului şi incertitudinii, lăsând astfel “spatele” ţării descoperit. De pe frontul de sud şi de vest veneau noi şi noi înfrângeri. Însăşi fiinţa statului era ameninţată. Era nevoie de un impuls, de un imbold.

În mijlocul deznădăjduirii totale, Coroana gândea pe termen lung. La 4 martie (toate datele sunt pe stil nou – n.n.), Regele Ferdinand I emite o Proclamaţie, prin care promitea acordarea pământului către ţărani şi modificarea sistemului electoral. Pe lângă caracterul democratic şi reformist al conţinutului său (respectiv, reforma proprietăţii şi extinderea accesului la procesul electoral), gestul în sine arăta speranţa: speranţa că România va ieşi din situaţia grea în care se afla şi că întregul popor va putea beneficia de măsurile anunţate.

Pentru a înţelege mai bine contextul declaraţiei, trebuie să privim în jur: Revoluţia Rusă începuse, iar, la Chişinău, se relua apariţia publicaţiei Cuvânt moldovenesc. Guvernul rus era în haos, armata aşijderea. Românii erau singuri şi erau ameninţaţi cu înglobarea în Austro-Ungaria, aşa cum urma să se decidă câteva zile mai târziu (26 martie) la Viena.

Prin această proclamaţie, Ferdinand stabilea două linii directoare pentru Parlament (reunit în sesiune), dar mai important, aşeza o lumină la capătul tunelului plin de pericole, străbătut atunci de armată, formată în majoritate din ostaşi-ţărani. Imboldul a avut efect. În urma conferinţei de comandament din 12 iunie, s-a adoptat un plan de acţiune ofensivă, constând în nimicirea Armatei a 9a germane.

Luptele au început conform planului, însă din cauza defecţiunilor Armatei a 2a ruse, nu au putut fi duse la îndeplinire aşa cum era sperat, lăsându-se loc contraatacului Puterilor Centrale. Luptele de la Mărăşti, Oituz şi Mărăşeşti şi-au atins totuşi mai multe scopuri, unele neprevăzute: au oprit avansul trupelor germane; au dovedit capacitatea de luptă şi bravia trupelor române şi, mai târziu, au constituit un simbol al dârzeniei românilor în lupta lor pentru existenţă, independenţă şi unitate naţională.

În spatele frontului, Revoluţia Rusă a avut şi un efect pozitiv. Pierzând controlul asupra propriului teritoriu, autorităţile ruse au fost puse în faţa faptului împlinit de către reprezentanţii popoarelor Imperiului. Astfel, la 16 aprilie s-a constituit Partidul Naţional Moldovenesc, primul dintre partidele care cereau autonomia Basarabiei, având între membri pe viitorii realizatori ai Unirii. La 29 iulie, în toiul luptelor din Carpaţi, Comtetul Central Ostăşesc decide convocarea, la Chişinău, a Sfatului Ţării, pentru elaborarea proiectului de autonomie naţională şi teritorială a Basarabiei.

Unii dintre românii din Imperiul Ţarist au preferat să ia arma în mână. Cum armata ţaristă era în degringoladă, aceştia s-au constituit în batalioane de voluntari, reprezentând Basarabia şi Bucovina. Punctul lor de întrunire a fost Iaşiul, capitala provizorie a României libere. Aici, la 8 iunie, în Piaţa Unirii, ei au depus jurământul de credinţă faţă de Rege, începând contribuţia lor la războiul de întregire.

Mişcat de răspunsul plin de bravie al ostaşilor, şi de reacţia aproape unanim pozitivă faţă de Proclamaţia sa, Regele Ferdinand primeşte legea adoptată de Parlament în acest scop şi dă la 2 august Decretul Regal nr. 721 pentru modificarea articolelor 19, 57 şi 67 din Constituţia României din 1866. Aceste prime modificări permiteau începerea reformelor promise în domeniul electoral şi al proprietăţii.

După finalizarea marilor lupte de la Mărăşti, Oituz şi Mărăşeşti, războiul redevine predominant static. La 28 august 1917, Guvernul publică un manifest cu ocazia unui an de la intrarea în război, felicitând ostaşii români pentru reuşitele lor. Nici reacţia externă nu s-a lăsat aşteptată. O zi mai târziu soseşte o telegramă de susţinere şi felicitare din partea Regelui George al V-lea al Marii Britanii.

Pentru a reîntări legătura dintre Coroană şi Armată, Regele Ferdinand îl numeşte pe Principele Carol locotenent-colonel al Regimentului 1 Vânători de Munte şi cap al acestuia (6 octombrie, cu efect retroactiv de la 1 septembrie). Din nefericire, aceasta s-a dovedit o decizie pripită, aşa cum se va descoperi anul viitor, căci pentru Carol, pornirile personale erau mai presus de destinul ţării.

Încurajată de noua speranţă, românii din Bucovina se organizează, mai întâi (ca şi în Basarabia) pe plan cultural, prin apariţia publicaţiei Glasul Bucovinei, care făcea propagandă pentru unirea tuturor românilor. În 2-6 noiembrie, la Chişinău, Marele Congres Ostăşesc convoacă din nou Sfatul Ţării, ca adunare aleasă a Basarabiei şi de data aceasta purcede la organizarea convocării sale. La 19 noiembrie, în urma alegerilor, se constituie Sfatul Ţării cu 150 de locuri, Republica Democratică Moldovenească fiind proclamată la 2 decembrie.

Avântul nu a durat însă mult. La 9 decembrie, Guvernul Român a fost silit să semneze Acordul de încetare a focului, încheiat la Focşani cu Puterile Centrale. Se confirmă astfel ocupaţia armată a Munteniei şi Dobrogei, aceasta din urmă fiind supusă unui condominiu în patru (Germania, Austro-Ungaria, Bulgaria şi Turcia), cu efecte dezastruoase pe plan local. Condiţiile grele ale armistiţiului, epuizarea fizică şi materială a Armatei, şi defecţiunea rusă, au readus în inima soldaţilor şi a populaţiei spectrul învingerii totale.

Cu toate acestea, se poate argumenta faptul că, în ciuda caracterului său grav, semnarea Armistiţiului din 1917 a reprezentat un punct de pornire pentru refacerea materială şi morală a populaţiei şi Armatei, oferind o perioadă de linişte, fie ea şi tensionată, care a permis, în 1918, reluarea luptelor pentru victoria finală.

1917 a fost un an greu şi plin de momente de răscruce. Fără a fi fost marcat de mari împliniri, cu excepţia luptelor de la Mărăşti, Oituz şi Mărăşeşti, în cursul lui s-au pus bazele renaşterii naţionale, precum şi ale alăturării provinciilor istorice Basarabia şi Bucovina la ţara mamă.

Familia Regală a României va onora anul 2017 printr-o serie de evenimente, ce vor fi anunţate ulterior, care au ca scop comemorarea momentelor importante ale anului 1917, dar şi redescoperirea istoriei Primului Război Mondial şi a Marii Uniri prin perspectiva zilelor noastre.

×

Căutare