Cuprins Caută

Regele Carol I

Alteţa Sa Serenisimă Principele Karl Eitel Friedrich Zephyrinus Ludwig a fost al doilea fiu al Principelui Karl Anton von Hohenzollern-Sigmaringen (7 septembrie 1811–2 iunie 1885), din ramura romano-catolică a vechii dinastii germane de Hohenzollern, menționată întâia oară în anul 1061 (un strămoş al lui Carol, Friedrich VI de Zollern, burggraf de Nürnberg, luptase alături de Mircea cel Bătrân, la Nicopole, în 1396)6, şi al Principesei Joséphine Frederica Luise de Baden (21 octombrie 1813–1900). Principele era înrudit, aşadar, atât cu dinastia din Prusia, cât şi cu Împăratul Napoleon al III-lea al Franţei. Viitorul Rege Carol I al României s-a născut la 8/20 aprilie 1839, la Sigmaringen, în Germania. A avut trei fraţi: Principele ereditar Leopold (1835–1905), Principii Anton (1841–1866) şi Friedrich (1843–1904), precum şi două surori, Principesele Stéphanie (1837–1859; căsătorită cu Regele Pedro al V-lea al Portugaliei) şi Marie Louise (1845–1912; căsătorită cu contele Filip de Flandra, cel care a refuzat Tronul Principatelor Unite, înainte ca acesta să îi fie oferit Principelui Carol; cei doi au fost părinţii Regelui Albert I al Belgiei). Primul Rege al României a murit în ziua de 27 septembrie 1914, la Castelul Peleş.

Carol I este omul de la care a pornit totul: Familia Regală, statul modern, țara independentă și suverană. Rând pe rând, an de an, sub domnia acestui Rege european, România a dobândit instituţii, modernitate şi statornicie. O carte despre Casa Regală ajunsă la un secol şi jumătate de existenţă nu poate începe decât cu fundamentala operă de construcţie a Regelui Carol.

Astăzi, România se numără printre membrii Uniunii Europene, familia demnă a naţiunilor libere. Prin trecutul, ca şi prin prezentul ei, Familia Regală este un promotor şi un garant al vocaţiei europene a României, precum şi al tradiţiilor, stabilităţii şi continuităţii naţiunii noastre. Simbolic, ziua de 10 mai 1866 (când a venit la conducerea statului Principele Suveran Carol I) seamănă cu cea de 1 ianuarie 2007 (când România a devenit membru al Uniunii Europene).

Cuvintele Prim-ministrului Ion C. Brătianu, rostite în ziua de 10 mai 1881, cu ocazia încoronării lui Carol I ca Rege al României, surprind prin actualitatea lor:

 

România, constituită în Regat, completează şi încorporează opera Regenerării sale. Ea îşi dă un nume, care este de acord cu poziţiunea ce a dobândit, ca Stat Independent. Prin noul nume şi titlu se întăresc mai mult stabilitatea şi ordinea în România. Regatul Român, Măria Ta, este astfel continuarea domniei române; nu are alt program, nici alte aspiraţii, nici alte tendinţe. Este o consacrare, o întărire mai mult dată de Români principiului monarhic, pe care Măria Ta ai ştiut a-l planta adânc pe pământul României.

 

Împreună cu naţiunea și cu statul român, Casa Regală sărbătorește sau comemorează în anul 2016:

 

♦ 150 de ani de la fondarea Dinastiei Regale române, prin venirea pe Tronul României a Domnitorului Carol I, proclamat Principe Suveran în ziua de 10 mai 1866. În aceeaşi zi, Domnitorul Carol I al României a depus jurământul de credinţă faţă de ţară.

♦ 135 de ani de la proclamarea Regatului României, sub sceptrul Regelui Carol I, la 10 mai 1881 (la 14/26 martie 1881 se aproba proiectul de lege prin care România devenea regat şi Carol I primea titlul de Rege al României).

♦ 110 ani de la crearea Ordinului Carol I, la 10 mai 1906, cea mai importantă decorație din întreaga noastră istorie.

♦ 110 de ani de la Expoziţia Naţională Română din Parcul Carol din Bucureşti, inaugurată de Regele Carol I la 6 iunie 1906.

♦ 100 de ani de la moartea Reginei Elisabeta, Carmen Sylva, la 18 februarie 1916

♦ 100 de ani de la intrarea României în Primul Război Mondial, la 27 august 1916

 

Ziua de 10 Mai, redevenită în anul 2015 sărbătoare națională, prin votul Parlamentului țării, are trei semnificaţii în istoria României:

 

10 mai 1866: depunerea jurământului de către Carol I, ca Principe Suveran al României, în faţa Adunării Constituante. Domnitorul a jurat că va fi credincios legilor ţării, că va păzi religia românilor, integritatea teritoriului lor şi că va domni ca suveran constituţional.

10 mai 1877: Independenţa României (Parlamentul a votat legea pentru desfiinţarea tributului către Înalta Poartă, iar Domnitorul a promulgat-o; moţiunea votată de Cameră, cu 79 de voturi pentru şi două abţineri, se numea „Independenţa absolută a României“).

10 mai 1881: proclamarea regatului, ceea ce aducea pe harta Europei un stat independent și suveran, cu numele de România.

Ordinul Național Steaua României a fost înființat la 10 mai 1877, Ordinul Național Coroana României a fost înființat la 14 martie 1881, iar Ordinul Carol I, cea mai importantă decorație de stat din toată istoria României, a fost înființat la 10 mai 1906.

Înainte de a vorbi de copilăria și adolescența Regelui, să ne amintim împreună câteva date din timpul domniei Regelui Carol I:

 

  • •          Primul Rege al României a domnit 48 de ani (cea mai lungă domnie din istoria noastră).
  • •          În 1866, Unirea Principatelor Române era ameninţată cu anularea. Numai venirea pe Tronul vacant a unui Principe dintr-o prestigioasă dinastie europeană a salvat fragila construcţie instituţională începută la 1859 de oameni de stat patrioţi.
  • •          În timpul domniei lui, România obţine independenţa faţă de Imperiul Otoman, devenind astfel un stat suveran. Proclamată la 10 mai 1877, independenţa a fost obţinută în urma războiului ruso-româno-turc din 1877–1878, prin lupta armatei române conduse de Domnitorul Carol, şi a fost recunoscută de către Marile Puteri la Congresul de la Berlin.
  • •          România devine regat independent şi suveran în anul 1881 (independența și suveranitatea fuseseră recunoscute internațional încă din anul 1878, prin actul Congresului de la Berlin).
  • •          29 iunie / 11 iulie 1866: Adunarea Constituantă adoptă prima Constituţie a ţării, una dintre cele mai avansate ale timpului.
  • •          1867: se introduce sistemul monetar naţional, în anul 1870 fiind bătute în țară primele monede de aur, argint și aramă, odată cu înființarea Monetăriei Statului.
  • •          1867: Principatele Unite au pavilion separat la Expoziţia Universală de la Paris.
  • •          La 15 septembrie 1867, Carol I devine membru de onoare al Societății Academice Române, instituită prin Decret Domnesc în 1867, devenită Academia Română, la 30 martie/12 aprilie 1879. Protector şi preşedinte de onoare al Academiei Române între 1879 şi 1914, regele a lăsat acesteia, prin testament, suma de 600 000 de lei.
  • •          În 1867, ia fiinţă şcoala Normală „Carol I“, finanţată din caseta personală a Domnitorului.
  • •          La 11 mai 1868 este înfiinţată Societatea Filarmonică Română.
  • •          La 31 octombrie 1869 se inaugurează oficial linia de cale ferată Bucureşti-Giurgiu, respectiv prima gară a Bucureştilor, Gara Filaret. În 1906, reţeaua de căi ferate a României avea să ajungă la 3 180 km.2
  • •          În timpul domniei Regelui Carol I se inaugurează Palatul Universității din București (14 decembrie 1869), Palatul Universității din Iași (21 noiembrie 1897) și Teatrul Național din Iași (1 decembrie 1896).
  • •          La 12 noiembrie 1871 se inaugurează Uzina de gaz aerian de la Filaret.
  • •          La 25 septembrie 1872 se inaugurează Gara de Nord din Bucureşti (numită, până în anul 1888, „Gara Târgoviştii“).
  • •          În 1872 îşi încep activitatea Atelierele Căilor Ferate din Bucureşti.
  • •          Anul 1872 marchează începutul funcţionării Şcolii Militare de Infanterie şi Cavalerie din Bucureşti şi al Şcolii fiilor de militari din Iaşi.
  • •          La 26 decembrie 1872 este introdus în Bucureşti tramvaiul cu cai.
  • •          În 1875 se înfiinţează Fabrica de ulei vegetal din Bucureşti.
  • •          La 15 decembrie 1875 îşi începe activitatea Banca de Bucureşti (cu capital francez).
  • •          La 4 iulie 1876 este fondată Societatea Naţională de Cruce Roşie a României.
  • •          În 1879 a fost dată în folosinţă prima linie de cale ferată care a legat Transilvania de Bucureşti, prin inaugurarea liniei Ploieşti – Predeal şi joncţiunea cu calea ferată Braşov – Predeal.
  • •          La 17/29 aprilie 1880 se înfiinţează Banca Naţională a României, a 16-a bancă centrală din lume.
  • •          Între anii 1880–1883 este amenajat cursul Dâmboviţei.
  • •          În 1882 este introdus iluminatul electric la București.
  • •          La 1 decembrie 1882 se deschide Bursa din București, în clădirea Camerei de Comerț din strada Doamnei. În Monitorul Oficial al României din luna decembrie a anului 1882 au fost publicate cotațiile bursiere ale primelor companii românesti tranzacționate.
  • •          La 25 septembrie 1883 are loc inaugurarea Castelului Peleş din Sinaia, leagănul Dinastiei române, ridicat de Regele Carol I cu bani provenind din caseta personală.
  • •          În 1884 este introdusă, în Bucureşti, prima linie telefonică.
  • •          La 1/13 mai 1885 este recunoscută autocefalia Bisericii Ortodoxe Române de către Patriarhatul Ecumenic de la Constantinopol.
  • •          În 1885 se deschide Grădina Botanică la Cotroceni.
  • •          La 23 aprilie 1887, Catedrala mitropolitană Iași este sfințită, în prezența Familiei Regale a României.
  • •          În 1888 este inaugurat Ateneul Român.
  • •          La 14 martie 1895 se inaugurează, în Bucureşti, Fundaţiunea Universitară „Regele Carol I“, actuala Bibliotecă Centrală Universitară „Regele Carol I“.
  • •          În septembrie 1895 a fost inaugurat Podul Carol I de la Cernavodă, construit la inițiativa regelui. La data aceea, podul peste Dunăre era cel mai lung pod din Europa continentală.
  • •          La 8 iunie 1897 se aşază piatra fundamentală a Palatului „Casei de Depuneri, Consemnaţiuni şi Economie“, în prezenţa Regelui Carol I şi a Reginei Elisabeta. Palatul este inaugurat în anul 1900, prima şedinţă a Consiliului de Administraţie în noul sediu având loc la 15 iunie.
  • •          Între anii 1895 – 1910 este modernizat portul Constanţa.
  • •          În 1901 este inaugurat Palatul Poştelor din Bucureşti (actualul Muzeu Naţional de Istorie a României).
  • •          La 27 ianuarie 1903 este fondată, la Bucureşti, „Confederaţia Patronală UGIR (Uniunea Generală a Industriaşilor din România)“, ce îşi propunea dezvoltarea economică şi modernizarea societăţii româneşti.
  • •          În 1904, România ocupă locul al patrulea în Europa, în raport cu numărul populaţiei (după Elveţia, Germania şi Suedia), la numărul de telegrame trimise (peste 2 milioane şi jumătate).
  • •          La 17 ianuarie 1906 este promulgată prima „Lege a Brevetelor de Invenţie“ şi se înfiinţează Biroul Brevetelor, denumit astăzi Oficiul de Stat pentru Invenţii şi Mărci. Anterior, în anul 1879, România produsese prima „Lege a mărcilor“.
  • •          La 6 iunie 1906 are loc inaugurarea Expoziţiei Naţionale Române din Bucureşti.
  • •          În anul 1906, sub domnia lui Carol I se construiesc 40 de spitale rurale, dintre care unele sunt în funcţiune şi astăzi.
  • •          În 1908 se înfiinţează „Observatorul Astronomic“ cu planetariu („Observatorul Popular“).
  • •          În acelaşi an ia fiinţă Direcţia Generală a Porturilor şi Căilor de Comunicaţie pe Apă, sub conducerea lui Anghel Saligny.
  • •          Sub sceptrul lui Carol I se fondează mai multe universităţi şi colegii naţionale (licee), pe întreg teritoriul ţării, cele mai multe dintre ele funcţionând până în ziua de astăzi.
  • •          La 1 decembrie 1912 a fost întemeiată ,,Federaţiunea Societăţilor Sportive din România” (F.S.S.R.), care cuprindea douăsprezece comisii (atletism, fotbal, rugby, scrimă, ciclism, tir, canotaj, tenis, natație, gimnastică, oină, sporturi de iarnă). Primul președinte al federațiunii a fost Principele moștenitor Ferdinand. Actualmente, România are 57 de federații naționale sportive.  

 

Copil fiind, Carol a avut o guvernantă franceză, domnişoara Picard, şi un consilier ecleziastic cu numele de Emele. Carol a urmat apoi studii la Dresda. Sublocotenent de dragoni la Münster, locotenent secund în regimentul de artilerie al Gărzii prusace, apoi elev la Şcoala de artilerie şi inginerie de la Berlin, Principele Carol ia parte, în 1857, împreună cu tatăl lui, Karl Anton, la manevrele Diviziei 14 de la Schweidnitz (actualmente Swidnica, Polonia); revine apoi la Berlin, în anul 1858, pentru studii politice. În 1861 călătoreşte în Portugalia, Franţa şi Belgia, iar apoi în Algeria şi Spania. Vizitează Parisul în 1863. În anul 1864 ia parte, în rândurile trupelor prusace, la războiul împotriva Danemarcei, participând la atacul cetăţii Fredericia, cea mai puternică fortăreaţă daneză.

O curiozitate a istoriei, pe care mulţi o ignoră, este aceea că tatăl lui Carol I a făcut un gest public considerat prea liberal şi avangardist la vremea lui: după ce în decembrie 1848 a cedat suveranitatea propriului său principat Prusiei, în anul 1849, Principele Karl Anton a fost guvernator militar al Westfaliei, al Renaniei şi apoi prim-ministru al Prusiei, vreme de patru ani (1858–1862), în timpul domniei vărului său, Regele Wilhelm, din dinastia de Hohenzollern (ramura protestantă). Karl Anton a condus un guvern liberal. Ulterior, din cauza sănătății grav afectate, Principele Karl Anton l-a propus la conducerea guvernului Prusiei pe conservatorul Otto von Bismarck.

După refuzul contelui Philippe de Flandra, fratele Regelui Leopold al II-lea al Belgiei, de a primi Tronul României şi după mai multe consultări ale reprezentantului Locotenenţei domneşti la Paris, Ion Bălăceanu, cu Împăratul Napoleon al III-lea al Franţei, opţiunile românilor, încurajate de acordul deplin al Împăratului Franţei şi de sprijinul moderat al Prusiei, s-au îndreptat către Sigmaringen7. În ziua de 19 martie 1866, I.C. Brătianu îi propunea Principelui Carol, în numele României, să devină şeful statului român. Peste mai puţin de trei săptămâni, Brătianu îl anunţa pe principe, la Sigmaringen, că fusese ales Domnitor al Principatelor Unite, cu drepturi ereditare, prin plebiscitul desfăşurat între 2/14 şi 8/20 aprilie 1866. În favoarea lui Carol fuseseră exprimate 685 969 de voturi, iar împotrivă doar 2248. Coincidenţa făcea ca 20 aprilie să fie ziua de naştere a Principelui Carol, care devenea Domnitor al Principatelor Române Unite chiar în ziua în care aniversa 27 de ani. Plebiscitul este recunoscut de către Marile Puteri după o jumătate de an, la 24 octombrie 1866. La 28 aprilie 1866, proaspăt aleasa Adunare Constituantă a votat aproape unanim aducerea Principelui Carol pe Tronul ţării: 109 voturi pentru şi 6 abţineri. 

Domnitorul Carol ajunge în ţara sa de adopţie după o călătorie aventuroasă, de la Sigmaringen până la Turnu-Severin. Vaporul în care Suveranul călătorea, alături de Brătianu, a trecut de Porţile de Fier la 8 mai 1866, iar la ora patru după-amiaza Carol I a văzut drapelul românesc fluturând la Turnu-Severin. Principele Suveran a intrat în capitala ţării la 10 mai 1866, a primit cheile oraşului Bucureşti, a depus jurământul de credinţă în faţa Adunării Constituante şi a fost proclamat Domnitor al Principatelor Române. Elita politică din Principatele Române împlinea, astfel, vechea dorinţă a aducerii pe Tronul ţării a unui principe străin, capabil să unească definitiv Moldova şi Ţara Românească, să stingă pentru totdeauna rivalităţile dintre familiile domnitoare pământene, să stabilizeze ţara, să o modernizeze şi să îi confere prestigiu internaţional. Domnitorul Alexandru Ioan I însuşi era convins de necesitatea înlocuirii sale cu un principe străin. La 10 mai 1866, Carol I rostea următorul legământ:

 

Ales de către naţiune Domn al românilor, mi-am părăsit fără a sta la îndoială, și patria, şi familia, pentru a răspunde la chemarea acestui popor care mi-a încredinţat destinele sale. Punând piciorul pe acest pământ sacru, eu am devenit român. Acceptarea plebiscitului îmi impune, o ştiu, mari datorii. Sper că îmi va fi dat să le duc până la capăt. Vă aduc o inimă credincioasă, cugetări drepte, o voinţă tare de a face binele, un devotament fără margini către noua mea patrie şi acel neînvins respect către lege, pe care l-am cules în exemplul alor mei. Cetăţean astăzi, mâine, de va fi nevoie, soldat, eu voi împărtăși cu voi soarta cea bună ca şi pe cea rea.

 

Ziua de 10 Mai avea să mai aducă, în istoria României, încă două evenimente importante, după cum spun versurile dedicate Zilei Naţionale a României: „Zece Mai ne-a fi de-a pururi/ Sfântă zi, căci ea ne-a dat/ Domn puternic ţării noastre/ Libertate şi Regat.“ Călătoria romantică a lui Carol I spre România a fost de multe ori povestită cu amănunte, în literatura timpului. Principele Carol a ales pentru drum veşminte de servitor, pentru a evita orice neplăcere pe care autorităţile din Austria, aflată în război cu Prusia, i le-ar fi putut provoca9 şi pentru a păstra discreţia. Această aparenţă vestimentară a simbolizat însă şi valoarea care a Guvernat întreaga domnie a lui Carol I: Regele a fost, timp de patruzeci şi opt de ani, servitorul poporului său.

Anul 1866 rămâne în istoria României şi datorită adoptării, în unanimitate, la 29 iunie/11 iulie (promulgată de Carol a doua zi), a Constituţiei ţării, redactată după modelul celei belgiene şi care a reprezentat un pas însemnat spre modernizare. Este cea dintâi Constituție românească întocmită de reprezentanții legitimi ai națiunii române. Monarhul constituţional, Dinastia ereditară, suveranitatea naţională, Guvernarea reprezentativă, separarea puterilor în stat, Parlamentul bicameral (Senatul şi Adunarea Deputaţilor), responsabilitatea miniştrilor, drepturile şi libertăţile cetăţeneşti, sacralitatea şi inviolabilitatea proprietăţii, prevăzute în Constituţia din 1866, transformă acest document într-unul dintre cele mai avansate acte fundamentale din Europa vremii şi oferă un cadru stabil de dezvoltare tânărului stat român. Chiar dacă multe dintre principiile constituţionale au părut, cel puţin la început, „forme fără fond“, s-a dovedit că, uneori, forma poate crea, în timp, fondul. 

Prin simpla sa prezenţă, prin demnitatea apartenenţei la una dintre cele mai ilustre familii ale Europei, dar şi graţie curajului personal, Principele Suveran Carol a zdruncinat definitiv ultimele rămăşiţe simbolice ale vasalităţii faţă de Imperiul Otoman. Vizita sa la Constantinopol, în octombrie 1866, în cursul căreia s-a comportat faţă de Sultan ca un şef de stat, şi nu ca un vasal, a confirmat procesul ireversibil de ruptură faţă de Poartă. Aceeaşi demnitate o va arăta Carol şi aliatului rus din Războiul de Independenţă. Atunci când Țarul Alexandru al II-lea ameninţă, în 1878, după încheierea războiului, cu dezarmarea armatei române, în cazul în care România s-ar fi opus anexării sudului Basarabiei de către ruşi, Carol I îi răspunde că trupele române vor putea fi nimicite, dar nu dezarmate.

Carol I s-a căsătorit la Neuwied, la 3/15 noiembrie 1869, cu Principesa Elisabeta de Wied. În genealogia Casei Regale a României există multe coincidenţe. Una dintre ele este faptul că, tot pe 15 noiembrie, dar în anul 1951, s-a născut Principesa Elena, a doua fiică a Regelui Mihai. Şi tot pe 15 noiembrie, în anul 1956, a murit Principesa Elisabeta a României, fostă regină a Greciei, fiica Regelui Ferdinand.

Când tinerii suverani au ajuns la Bucureşti, după nuntă, Carol i-a spus Elisabetei: „Iată palatul!“. „Unde?“, a întrebat principesa, văzând în faţa ochilor o casă modestă, cu etaj. „Uite, aici unde intrăm“, i-a răspuns imperturbabil Carol. În timpul domniei lui Carol I, Bucureştii aveau să se transforme dintr-un târg oriental într-o capitală europeană, supranumită de unii „Micul Paris“.

La 27 august/8 septembrie 1870 s-a născut unicul copil al Principelui Carol și Principesei Elisabeta: Principesa Maria a României. După moartea fetiţei sale, în 1874, Carol spunea:

 

Religiunea copilului nostru şi limba pe care a vorbit-o au primit pentru Noi o nouă sfinţire, căci fiecare cuvânt românesc ne va aminti, de acum înainte, drăgălaşul sunet al dulcelui glas pe care n-o să-l mai auzim niciodată pe lumea asta.10

 

În timpul lungii sale domnii, Regele Carol I a pus bazele României ca stat modern pe harta Europei. În anul 1875, bugetul ţării ajungea la cifra de 100 de milioane de lei, dublul celui din 1866, iar în 1903, la 218 milioane. Între anii 1865 şi 1874, suprafaţa arată a crescut cu o treime11. În 1890, producţia de cereale a ţării a fost de 3 700 000 de tone; în anul 1903, aceasta ajungea la 5 500 000 de tone12. Între anii 1880 şi 1914, România a exportat 80 de milioane de tone de cereale, situându-se printre cele mai importante ţări exportatoare de cereale din lume (a doua din Europa, după Rusia, şi chiar pe primul loc la exportul de porumb, înaintea Statelor Unite)13. Numărul întreprinderilor industriale mai mari a crescut, între 1866 şi 1877, de la 39 la 17314. România avea şi importante zăcăminte de petrol care o plasau, în jurul anului 1900, printre primele trei ţări producătoare de ţiţei din lume, după Statele Unite şi Rusia. Leul românesc era o monedă puternică, echivalentă cu francul francez şi care putea fi utilizată ca valută forte peste tot în Europa. Populaţia a crescut, iar procesul de industrializare şi urbanizare a fost constant.

O primă țintă pe care şi-a propus-o tânărul principe a fost cunoaşterea directă a realităţilor ţării lui. Carol I a călătorit în toate provinciile româneşti, atât în oraşe şi comune, cât şi în sate izolate. Pasionat de echitaţie, călărea ore întregi pentru a deveni familiar cu comunitățile locale ale patriei sale. Îndrăgostit de monumentele istorice, a luat măsuri pentru împiedicarea degradării şi pentru restaurarea lor. Nici drumurile proaste, nici condiţiile precare de voiaj nu au constituit piedici pentru fostul locotenent al Armatei Prusace. În cursul deplasărilor (unele oficiale, altele nu), Carol I vizita, în respectiva localitate, prefectura, spitalul, şcoala, penitenciarul, unitatea militară. Adesea, asista şi la serviciul religios în biserică, tradiţie continuată întocmai de Regele Ferdinand şi de Regina Maria, apoi de Regele Carol al II-lea, de Regina Elena, de Regele Mihai I şi de Regina Ana, precum și de generația noastră. După anul 1997, Regele Mihai şi Regina Ana au străbătut mii de kilometri cu maşina, trecând din sat în sat, din oraş în oraş, înnoptând la mănăstiri, întâlnindu-se cu oamenii şi (re)luând contact direct cu noile realităţi ale lumii românești postdecembriste, dând încredere şi încurajare comunităţilor locale. Facem acelaşi lucru, astăzi, prin Fundaţia „Principesa Margareta a României“, prin „Crucea Roșie”, prin înaltele patronaje pe care le dăm diferitelor instituții sau organizații, iar Principesa Maria stă alături de noi cu multă dăruire.

Croaziera Regală de pe Dunăre (reluată de noi în anii 2004 şi 2005) a fost inaugurată de Regele Carol în primăvara anului 1904. La prima deplasare au luat parte Regele Carol şi Regina Elisabeta împreună cu Principii Moştenitori Ferdinand şi Maria şi cei doi copii mai mari ai acestora, Carol şi Elisabeta. Traseul a început de la Turnu-Severin, a continuat în sus pe Dunăre, până la Cazane, şi, de acolo până la vărsarea în mare.

Croaziera pe Dunăre avea loc în fiecare an, la sfârşitul primăverii sau la începutul verii. Familia Regală era însoţită de doamne de onoare, suita militară şi unul sau doi miniştri. Programul era încărcat. Aveau loc întâlniri şi recepţii cu autorităţile şi personalităţile din oraşele portuare unde acosta vasul. Existau şi zile de relaxare, închinate frumuseţilor naturii. În acele momente, savantul Grigore Antipa devenea personajul principal căruia i se adresau toate întrebările unor mari iubitori de natură, cum erau Regele Carol şi Principele Ferdinand. În vremea noastră, evenimentul se numeşte „România, o călătorie regală“ şi a adus, până acum, un număr important de personalităţi din lumea întreagă pe pământ românesc. Noile ediții ale Călătoriei Regale s-au desfășurat, așa cum spuneam, începând din anul 2004 și 2005 și au continuat în anii 2006, 2007, 2008, 2009, 2010, 2011 și 2015.

„Proiectul Săvârşin“ se înscrie în tradiţia regală românească de a dezvolta și consolida tradiția locală, meșteșugurile, lucrul pământului. În anul 1884, la propunerea lui Ion C. Brătianu, a fost creat un patrimoniu regal constând din douăsprezece moşii, în diverse zone ale ţării, şi însumând 132.000 de hectare3. Dorinţa lui Brătianu a fost ca aceste moşii să devină modele demne de urmat pe tot întregul țării. Ele au primit denumirea de „Domeniul Coroanei“, au rămas proprietate de stat şi au finanţat o mare parte a cheltuielilor pentru exercitarea funcţiunii de şef al statului. Profesorul Nicolae Noica, la aniversarea a 130 de ani de la crearea Domeniului Coroanei, a publicat un valoros volum în care descrie cu amănunțime și erudiție acest proiect temerar.

Prin extraordinara modernitate a conceptului, instituţia Domeniilor Coroanei a făcut pionierat în domeniu. Iar ineditul ei se menţine şi astăzi, căci, după ştiinţa noastră, nu există decât o instituţie a şefului statului, în lume, care să se finanţeze altfel decât de la bugetul de stat (Ducatul de Lancaster este un ducat regal, al cărui titular este Suveranul britanic, ale cărui venituri sunt destinate Listei Civile a Coroanei Britanice).

 Familia Regală dorește să dea și astăzi un model de dezvoltare economică, bazat pe respect pentru natură, pentru tradiții și pentru calitate. Acest model nu este promovat doar prin Proiectul Regal Săvârșin (reabilitarea patrimoniului construit, Satul Regal al Meșteșugurilor, turismul rural, dezvoltarea durabilă), ci și prin instituția Furnizorilor Regali (instrument de încurajare a calității, profesionalismului și talentului cu mare tradiție și foarte respectat de societate). Unii dintre furnizorii regali actuali sunt moștenitorii unei tradiții de peste un secol în domeniul lor economic, așa cum sunt bunăoară Domeniul Coroanei Segarcea sau Compania de ciocolată Kandia.

Regele Carol I nu şi-a concentrat atenţia numai asupra agriculturii româneşti, ci şi asupra activităţilor care derivă din ea. Au apărut „instituţii-model, în primul rând pe tărâmul agriculturii, în scopul folosirii cât mai raţionale a pământului, apoi şi pe tărâmul industriei, încurajând apariţia de fabrici şi de întreprinderi menite să valorifice avantajos pentru populaţie produsele speciale ale anumitor moşii“4.

Domeniile Coroanei au produs aşadar teracote excelente, articole din lână, produse din lemn, mobilă, trăsuri, ustensile de bucătărie, lăzi, cutii de rezonanţă pentru piane, „(…) broderii şi ţesături, (…) împletituri de coşuri şi frânghii şi aşa mai departe, avându-se tot timpul în vedere utilitatea acestora pentru straturile nevoiaşe ale populaţiei “5.

Au apărut fabrici de cherestea, s-au îmbunătăţit căile navigabile şi drumurile, s-a acordat atenţie fondului cinegetic şi piscicol. Populaţia era instruită să îngrijească pământul, erau distribuite seminţe pentru grădini de flori şi legumicultură. Clădirile de pe Domenii respectau tradiţia arhitecturală a locului şi erau construite, cel mai adesea, din lemn. Ordinea şi curăţenia erau elemente de care se ţinea seama permanent. Se acorda importanţă activităţilor de asistenţă socială şi medicală şi învăţământului public, construindu-se numeroase şcoli-model și biblioteci cu un bogat fond de carte.

Aceeași viziune o are „Proiectul Săvârşin“. Activităţile temerare şi avansate, iniţiate de Domnitorul şi mai târziu Regele Carol I, sunt astăzi continuate de noi. Există însă, mai presus de continuitate, un motiv pentru care am vrut să scriem despre aceste lucruri: faptul că, deşi au trecut peste o sută de ani de atunci, România are încă nevoie de acelaşi tip de modele, de iniţiative, de aceeaşi inspiraţie şi viziune.

Expoziţia Naţională din Bucureşti (sau Expoziţia Generală Română) a fost organizată în Parcul Carol (numit, până atunci, Dealul Filaretului), în anul 1906, cu scopul de a prezenta realizările României atât în domeniile politicii interne şi externe, cât şi cel al culturii (literatură, muzică, pictură, teatru, arhitectură etc.). Regele Carol I a inaugurat expoziţia în ziua de 6 iunie.

În anul Expoziţiei Naţionale, România mai aniversa 1800 de ani de când în ţinuturile noastre se stabiliseră primii colonişti romani după cucerirea Daciei de către Împăratul Traian (106 d.Hr.), 40 de ani de domnie ai Regelui Carol I şi 25 de ani de când Principatele Române deveniseră Regat.

Expoziţia a fost organizată pe baza unei legi votate de Parlamentul României (Adunarea Deputaţilor şi Senatul) în luna mai 1905. Lucrările pentru construcţia Expoziţiei au început după o lună şi au fost executate de arhitectul I.D. Berindey (1871–1928), cel care urma să desăvârşească, în anul 1925, Palatul Administrativ din Iaşi. Planurile Expoziţiei fuseseră create, în anul 1900, de arhitectul peisagist francez Edouard Redont (1862–1942). Locul ales pentru expoziţie se afla în sudul oraşului Bucureşti care număra la acea dată în jur de 300 000 de locuitori. Parcul astfel creat a devenit un loc atractiv, vizitat de turişti din toată Europa. Astăzi, Parcul Carol păstrează o parte din arhitectura lui de acum un secol, dar potenţialul său turistic şi cultural este mult mai generos decât orizontul utilizării actuale.

Proiectul a fost inspirat de Expoziţia Universală de la Paris, din anul 1900, cuprinzând pavilioane dedicate industriei, comerţului, agriculturii, silviculturii şi minelor. Sculptorii Dimitrie Paciurea (1873–1932) şi Frederic Storck (1878–1942) au creat cu această ocazie două statui de mari dimensiuni, plasate la intrarea în Expoziţie. Dispariţia lor lasă astăzi parcul mai sărac. Distrugerea identităţii arhitecturale a Bucureștiului, în mare, este bine simbolizată de distrugerea din ultima sută de ani a patrimoniului construit al Parcului Carol. Necunoașterea și lipsa de interes pentru acest loc al culturii, economiei şi ecologiei arată limpede cât de mult ne lipsește instinctul binelui, convingerea că societatea românească se consolidează prin continuitate și tradiție. O mare răspundere revine aici elitelor politice, culturale și economice românești.

Privită prin prisma cifrelor, Expoziţia Naţională Română din 1906, din Parcul Carol, apare aproape neverosimilă în ochii noștri, ai celor de astăzi: suprafaţa totală a expoziţiei — 40 000 m²; pavilioane — 88; drumuri şi şosele — 30 000 m²; alei şi poteci — 71 000 m²; suprafaţa lacului din interiorul parcului — 20 000 m²; 4 200 de arbori mari plantaţi; peste 10 000 de brazi şi arbuşti diferiţi; 49.200 de plante forestiere şi 97.200 de plante înflorate; plantaţiile, pajiştile şi aranjamentele florale — 186 000 m²; conductele pentru iluminat — 34 km; electricitate produsă de două motoare de câte 680 de cai/putere; iluminatul — 5 200 de lămpi incandescente. 

România se racordase la Europa, se modernizase şi îşi păstra, în continuare, specificul naţional. Stilurile neoromânesc şi Art Nouveau se completau reciproc, conturând chipul unei ţări care ştia să îmbine tradiţia cu actualitatea.

O contribuție fundamentală a Regelui Carol a fost cea în domeniul arhitecturii și construcțiilor. Sedii de instituții importante ale statului, universități, palate administrative, biblioteci, gări, colegii și licee, biserici, spitale au fost ridicate sau reconstruite cu sutele, în timpul lungii sale domnii. Opera sa de patrimoniu construit este neegalată în istoria României.

Un alt aspect, puțin cunoscut, este contribuția sa la renașterea unor orașe românești. Constanța, Câmpulung Muscel, Sinaia sunt așezări urbane care au fost practic re-desenate în timpul domniei Regelui Carol I, sub directa sa îndrumare. Orașe precum București, Brăila, Galați, Iași și Craiova, posedă numeroase clădiri, definitorii pentru identitatea urbei, ridicate din inițiativa și, uneori, cu contribuția financiară a Suveranului.

În ciuda tuturor frământărilor politice, uneori violente, a demagogiei, corupţiei şi lipsei de măsură a unora dintre politicieni, Carol I a reuşit să consolideze sistemul de partide şi să impună alternanţa la Guvernare a celor două mari partide structurate după model occidental şi conduse de bărbaţi politici de mare anvergură: Partidul Naţional Liberal (reprezentat prin I.C. Brătianu, Dumitru C. Brătianu, C.A. Rosetti, Mihail Kogălniceanu, Nicolae Kretzulescu, Dimitrie A. Sturdza, Ion Bălăceanu, Ion Ghica, Vasile Boerescu, Ion Câmpineanu, Nicolae Fleva, Spiru Haret, V.A. Urechia, Emil Costinescu, Nicolae Ionescu, Vasile Lascăr)15 şi Partidul Conservator (cu lideri ca Manolache Costache Epureanu, Petre P. Carp, Lascăr Catargiu, Petre Mavrogheni, Gheorghe Gr. Cantacuzino, Titu Maiorescu, Alexandru Marghiloman, Take Ionescu, Alexandru Lahovary, Nicolae Filipescu, generalul Manu)16. Rege constituţional, Carol I nu a fost însă un monarh decorativ, ci unul implicat în viaţa ţării sale, cu un rol decisiv în actul de Guvernare, care a folosit cu abilitate sistemul „rotativei Guvernamentale“ şi a beneficiat de dreptul de veto absolut, conform căruia putea să refuze sancţionarea oricărei legi votate de Parlament17. Cu toate acestea, Carol I a înţeles foarte bine că autoritatea nu este suficientă şi că pentru a conduce e nevoie de puterea exemplului. Referindu-se, într-o scrisoare adresată fratelui său, Principele Friedrich, la atentatele îndreptate împotriva Împăratului Germaniei, Carol I scria: „Doar o Guvernare de fier nu poate ajuta cu nimic.“18

Prosperitatea şi stabilitatea au adus o dezvoltare fără precedent a culturii, artelor şi ştiinţei. În timpul domniei lui Carol I, scriitori ca Eminescu, Caragiale, Creangă, Alecsandri, Ion Ghica, Odobescu, Slavici, Macedonski, Barbu Ştefănescu-Delavrancea, Duiliu Zamfirescu, George Coşbuc, Octavian Goga, Şt.O. Iosif, I.Al. Brătescu-Voineşti, Al. Vlahuţă modelează limba literară; B.P. Hasdeu, A.D. Xenopol, Mihail Kogălniceanu, Constantin Erbiceanu, Dimitrie Onciul, Ion Bogdan, Vasile Pârvan, Constantin Giurescu, Nicolae Iorga scriu istoria naţională; de filologie se ocupă Ovid Densuşianu, Sextil Puşcariu, Ion Bianu; Simion Mehedinţi creează şcoala de geografie; Titu Maiorescu, Constantin Rădulescu-Motru şi Vasile Conta disciplinează gândirea şi ridică nivelul cultural al societăţii; se afirmă compozitorul George Enescu, pictorii Nicolae Grigorescu, Theodor Aman, Gheorghe Tattarescu, Ion Andreescu, Ştefan Luchian, sculptorul Karl Storck, actorii Matei Millo, Aristide Demetriade, fotograful Carol Popp de Szathmáry; ştiinţele beneficiază de nume ca Spiru Haret, P.S. Aurelian, Anghel Saligny, Carol Davila, Grigore Antipa. Apar societăţi culturale, se publică reviste. În această perioadă funcţionează „Junimea“, vârful efervescenţei intelectuale şi al schimbului liber de idei, care editează revista „Convorbiri literare”. O enumerare ca aceasta nu ar putea să acopere niciodată diversitatea şi dinamismul acestei elite a spiritului românesc. Pionierat şi consolidare, geniu şi meticulozitate, dispute şi dialog sunt câteva dintre trăsăturile elitei românești din acea vreme, vie şi plină de resurse.

Au existat şi probleme — cum ar fi „chestiunea ţărănească“ şi distanţa uneori uriaşă19 care separa majoritatea rurală de elita francofonă descrisă de cronicarul monden Claymoor — pe care domnia lui Carol I nu le-a putut rezolva în toată complexitatea lor şi pe care a trebuit să le transmită viitoarei domnii. Dar amploarea fără precedent a saltului României, între 1866 şi 1914, este greu de contestat. Istoricul Neagu Djuvara scrie că preluarea modelelor occidentale s-a făcut, în România, cu o viteză care ţine de domeniul miracolului şi că, poate, doar Japonia a mai avut un salt atât de rapid, de la mijlocul secolului al XIX-lea până la Primul Război Mondial20.

La 10 mai 1877, Carol proclama România stat independent şi instituia, în aceeaşi zi, Ordinul „Steaua României“. Suveranul s-a aflat efectiv în fruntea armatelor române, în timpul Războiului de Independenţă din 1877–1878, pe frontul din Bulgaria. Când îşi îndemna armata, spunea: „Înainte, copii!“. Mica lui armată din 1866 s-a transformat, în 11 ani, în „viteaza lui armată“. Ea număra, în anul 1877, 58 700 de oameni, 108 tunuri şi alţi 70 000 de oameni formând Miliţia şi Garda Naţională. De multe ori, Carol I a finanţat cu bani din propria sa listă civilă înzestrarea armatei cu armament performant. Principele Carol a preluat în august 1877, după ce armatele ruse suferiseră mai multe înfrângeri, comanda supremă a armatelor ruso-române de la sudul Dunării, care aveau să cucerească Plevna de la otomani, la 28 noiembrie/10 decembrie 1877. Românii luptă eroic şi la Griviţa, Rahova, Smârdan. Principele victorios a fost primit cu entuziasm de notabilii şi de populaţia Bucureştilor21. După Războiul ruso-româno-turc, României avea să-i fie recunoscută independenţa, prin Tratatul de la Berlin (semnat la 1/13 iulie 1878) şi avea să primească în componenţa sa provincia istorică a Dobrogei, care îi oferea gurile Dunării şi accesul la mare. Rusia anexa însă trei judeţe din sudul Basarabiei.

Regele a hotărât ca Scaunul Familiei să fie la Sinaia, unde a cumpărat un domeniu. Temelia primei construcţii, Castelul Peleş, a fost pusă la 10 august 1875. Peleşul este expresia gustului Regelui Carol I şi a talentului arhitecţilor vienezi Wilhelm von Doderer și Johannes Schultz, a arhitectului ceh Carel Liman: nobleţe, eleganţă, sobrietate, ,,curat în stilul Renaşterii germane", după cum l-a dorit augustul său stăpân22. Construcţia a fost finanţată de Rege din banii personali şi din lista sa civilă. În timp, s-au mai adăugat două clădiri: Pelişorul şi Foişorul (1879). Castelul Pelişor a fost ridicat pentru Principele Moştenitor Ferdinand şi pentru soţia sa, Principesa Moștenitoare Maria, al cărei gust avea să se impună în decorarea acestei reşedinţe. Ultimul castel, Foişorul, a avut o soartă mai puţin fericită. Mai întâi, varianta iniţială a clădirii, cea în care Regele Mihai a venit pe lume, construită din lemn, a ars în seara de 15/16 aprilie 1931. Castelul a fost apoi refăcut, din piatră, în timpul domniei lui Carol al II-lea. În anii comunismului, Foişorul a fost complet transformat în interior şi exterior, fiind acum parte a unei construcţii ce nu are nimic în comun cu domeniul regal. Domeniul Regal Sinaia a revenit, în 2007, în proprietatea Familiei Regale şi continuă să fie Scaunul istoric al acesteia.

Carol I primeşte în mod oficial titlul de Alteţă Regală la 25 octombrie 1878. Coincidenţele continuă: după câteva decenii, tot în ziua de 25 octombrie, s-a născut al treilea Rege român, Mihai I.

Carol I devine Rege al României la 14/26 martie 1881, prin votul unanim al reprezentanţilor naţiunii. Tot la 26 martie urma să se nască Principesa Moștenitoare Margareta, fiica Regelui Mihai.

Carol I este încoronat Rege al României la 10/22 mai 1881. Regele însuşi a cerut să fie încoronat cu o coroană din oţel, fabricată din metalul topit al unui tun de război capturat la Plevna.

România şi-a consolidat statutul de putere regională şi de „arbitru balcanic“ prin participarea victorioasă la cel de-al doilea război balcanic, încheiat la 28 iulie/10 august 1913 cu semnarea Tratatului de la Bucureşti, prin care România obţinea Cadrilaterul. Regele Carol I a primit bastoane de mareşal atât de la Împăratul Germaniei, cât şi de la ţarul Nicolae al II-lea al Rusiei, care l-a şi vizitat în România, în 1914, şi care avea să sfârşească tragic, împreună cu familia, sub gloanţele bolşevicilor.

Carol este descris, în literatura vremii ca un bărbat mai degrabă mic de statură, dar de o mare demnitate. A impus respect într-o lume plină de incertitudini şi a făcut din micul său regat un stat respectat şi stabil. A fost un suveran distant, sever şi măsurat, bucurându-se de o autoritate excepţională. A avut vocaţie de lider şi a condus România în momente politice şi istorice dificile, pe care le-a traversat plin de curaj. Complexitatea personalităţii Regelui Carol I poate lesne reieşi din jurnalul23 său, ce conţine, în general, notaţii seci şi precise ale evenimentelor politice sau ale stării vremii, dar şi date surprinzătoare despre sociabilitatea ponderată, dar consistentă a Regelui, care se întâlnea cu reprezentanţii elitei româneşti, mergea la spectacole şi chiar la unele baluri. O altă sursă care ne dezvăluie un Carol I analitic, preocupat de tot ceea ce îl înconjoară şi cald atât faţă de soţia lui, Regina Elisabeta, cât şi faţă de membrii familiei este corespondenţa pe care o poartă cu tatăl său, Karl Anton de Hohenzollern, cu fratele Friedrich (Fritz) de Hohenzollern sau cu sora sa, Maria de Hohenzollern, Contesă de Flandra24.

În anul 1906, Regele Carol I a sărbătorit 40 de ani de domnie. Evenimentul a avut o însemnătate istorică. România nu mai cunoscuse o domnie atât de lungă şi dătătoare de atâta statornicie de la Ştefan cel Mare încoace. Regele Carol a inaugurat, în acel an, 40 de spitale rurale şi a promulgat o lege prin care a creat Ordinul „Carol I“, reînviat de Regele Mihai I, ca ordin dinastic, la 5 ianuarie 2005.

Ultimii ani ai Regelui nu au fost lipsiţi de cumpene sufleteşti: omul de onoare şi militarul german înclinau să intre în Primul Război Mondial alături de Puterile Centrale. Regele României a ştiut însă să respecte voinţa covârşitoare a poporului său: alianţa cu Franţa şi Anglia, în vederea eliberării Transilvaniei de sub dominaţia austro-ungară. Soluţia temporară a fost neutralitatea.

În timpul domniei Regelui Carol I, unul dintre cei mai convinşi republicani, Alexandru Candiano-Popescu, artizanul efemerei „republici de la Ploieşti“, devenea aghiotant regal. Astăzi, Carol I este una dintre cele mai iubite şi mai respectate figuri din istoria României. Pentru că modelul pe care ni-l oferă este la fel de semnificativ şi de eficient acum, precum a fost la 1866.

Întemeietorul Regatului român a murit la Sinaia, în ziua de 27 septembrie 1914, la ora cinci şi treizeci de minute dimineaţa. Avea şaptezeci şi cinci de ani, dintre care domnise patruzeci şi opt. Carol I a fost înmormântat la Curtea de Argeş, locul ales de el ca necropolă a Familiei Regale a României. 

În testamentul lui, Regele scria:

 

Zi şi noapte m-am gândit la fericirea României. (…) Cu toate greutăţile pe care le-am întâlnit, cu toate bănuielile care s-au ridicat, mai ales la începutul domniei mele, în contra mea, expunându-mă la atacurile cele mai violente am păşit, fără frică şi fără şovăire, înainte pe calea dreaptă, având nemărginită încredere în Dumnezeu şi în bunul-simţ al credinciosului meu popor.

 

Fragment din cartea “Susține cu a ta mână Coroana Română”

 

 

NOTE

 

 

1. Din discursul ţinut de Prim-ministrul Ion C. Brătianu, în ziua de 10 mai 1881, cu ocazia încoronării lui Carol I ca Rege al României.

2. Ion Bulei, Viaţa în vremea lui Carol I, Editura Tritonic, Bucureşti, 2005, p. 9.

3. Cronologie de Boris Crăciun, în Nicolae Iorga, Regele Ferdinand. Cu prilejul încoronării, Editura Porţile Orientului, Iaşi, 1996, p. 8.

4. Paul Lindenberg, Regele Carol I al României, Editura Humanitas, Bucureşti, 2004, p. 249.

5. Ibidem, p. 250.

6. Constantin C. Giurescu, Istoria românilor din cele mai vechi timpuri până la moartea Regelui Ferdinand, Editura Humanitas, Bucureşti, 2000, p. 273.

7. Ion Bălăceanu, Amintiri politice şi diplomatice. 1848-1903, Editura Cavallioti, Bucureşti, 2002, pp. 118–133.

8. Constantin C. Giurescu, op. cit., p. 273.

9. Mite Kremnitz, Regele Carol al României, Editura Porţile Orientului, Iaşi, 1995, p. 22; Petre P. Panaitescu, Istoria românilor, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1990, pp. 301–302.

10. Apud Mite Kremnitz, op. cit., p. 58.

11. Acad. Dan Berindei, Societatea românească în vremea lui Carol I, Editura Elion, Bucureşti, 2002, p. 50.

12. Ion Bulei, op. cit., p. 15.

13. Ibidem, p. 29.

14. Dan Berindei, op. cit., p. 56.

15. Cf. Mihai Sorin Rădulescu, Elita liberală românească, 1866–1900, Editura ALL, Bucureşti, 1998.

16. Cf. Ion Bulei, Conservatori şi conservatorism în România, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2000, şi Ioan Stanomir, Laurenţiu Vlad (antologie, comentarii şi bibliografie de), A fi conservator, Universitatea din Bucureşti — Institutul de Cercetări Politice, Editura Meridiane, 2002.

17. Vasile Docea, „Studiu introductiv“, în Carol I al României, Jurnal, volumul I, 1881–1887, Editura Polirom, Iaşi, p. 20.

18. Scrisoare a lui Carol I către Friedrich von Hohenzollern, datată 3/15 iulie 1878, în Sorin Cristescu, Carol I. Corespondenţa privată, Editura Tritonic, Bucureşti, 2005, p. 51.

19. Lucian Boia, România, ţară de frontieră a Europei, Editura Humanitas, Bucureşti, 2002, pp. 79, 83–84.

20. Neagu Djuvara, O scurtă istorie a românilor povestită celor tineri, Editura Humanitas, Bucureşti, 1999, pp. 167, 173.

21. Memoriile Regelui Carol I al României. De un martor ocular, volumul III, 1876–1877 (ediţie de Stelian Neagoe), Editura Machiavelli, Bucureşti, 1994, pp. 360–361.

22. Mihai Haret, Castelul Peleș. Monografie istorică – geografică – turistică – pitorească – descriptivă a Castelelor Regale din Sinaia și împrejurimile lor, București, ,,Cartea Românească", 1924.

23. Carol I al României, Jurnal, volumul I, 1881–1887, Editura Polirom, Iaşi, 2007.

24. Sorin Cristescu, op. cit.

Regele Ferdinand I

Regele Carol al II-lea

×

Căutare